Compătimită de libertate
Ca niște copii fericiți și lipsiți de griji, norii roșiatici dansau, ca în fiecare zi pe cerul acum portocaliu. În fiecare zi aceleași dansuri, nori diferiți. Mergeam pe autostrada care nu părea să se mai termine, de mai bine de doisprezece ore. Unde mergeam? Ce făceam? Nu știu. Era acea vârstă la care greșelile se simțeau ca niște decizii corecte, când nu aveai un job și încă erai stresat de mama ta să strângi după tine. Era timpul să simțim gustul vieții din plin. Să ne bucurăm de fiecare zi petrecută cu prietenii, chiar dacă singura activitate era purtarea unei discuții pline de "Ce mai zici?" și "Ce mai faci?", sau împărtășirea noilor bârfe de prin școală cu vagi cunoștințe, sau pur și simplu primind compătimirea unui străin pe care știi că nu îl vei mai întâlni, chiar dacă s-ar putea să fii luat drept un om cu probleme mintale.
Mașina înainta cu viteză, arbuștii pitici treceau rapid pe lângă noi și vuietul vântului parcă îmi spărgea timpanele. În fața mea, dincolo de parbrizul înfășurat de praf, am văzut un punct colorat , care ușor, ușor se transformă într-o coadă lungă de zeci de mașini, așteptând să treacă granița. Deselați și vlăguiți, ne-am trântit în scaunele vechi și fierbinți ale Volvo-ului 1800ES. Am inspirat adânc parfumul de macadam și libertate, acompaniate de mii de fire de praf ce zburau în fața noastră, în lumina scânteietoare a soarelui. Obligat să aștepte, el își aprinse o țigară, în tăcere, iar eu mi-am scos romanul fără copertă. De ce mergeam într-o țară a cărei limbi nu o suportam, cu fratele prietenului, prietenei mele cele mai bune? O alta decizie care a fost luata prea din scurt și alți bani cheltuiți pe idei nebunești. Dar nu banii erau problema. Ci timpul. Nu era destul încât să pot vedea tot ce mă înconjura.
Am coborât din mașina veche, uzată și ajunsă pe câmpul ce începea de la autostrada, m-am așezat pe pământul devenit roșu de la soarele care nu mai era pe cer. Am zăcut tăcută și pierdută în frumusețea norilor până când cerul preluase o dulce nuanță de albastru. Mi-am scuturat rapid blugii ușor uzați și am intrat în mașină. Scrumiera aflată dedesubtul casetofonului era plină de scrum și mucuri. Numărându-le, mi-am umplut memoria cu numărul șapte. Coada de mașini încălzite se mișcă, într-un final. Trecuți de graniță, șirul de mașini se destrămă, ca un colier de perle rupându-se.
Nu a durat mult până carcasele de mașini abandonate să intre în peisaj alături de magazinele fără nume și cu lucruri la prețuri mult prea joase încât să fie de o bună calitate. La a doua benzinărie văzută, am oprit pentru a lua ceva de ronțăit, apă și benzină. Având destul timp la dispoziție, m-am holbat la revistele pline de cuvinte neînțelese și chipuri care în viața mea nu le-am mai văzut. În jurul meu roiau diferiți oameni, de diferite nații și cu structuri ale corpurilor și feței destul de înfricoșătoare.
Următoarea oprire a fost când ora zece se apropia și ne-am cazat la un motel. Dimineață, înainte de a se trezi soarele, ne-am continuat drumul, într-o stare bună și o zi care avea sa fie la fel de grea ca ziua trecută, dar la fel de ușoară odată cu gustul libertății.
Comentarii
Trimiteți un comentariu