Haos în suflet






     În lumina oceanului, m-am lăsat pe spate și te-am luat de mână. Pluteam alături de tine în oceanul meu de iubire. Nu îl găsești pe hartă, în lumea asta. Îl găsești în interiorul meu. După o ușă plasată în adâncul sufletului meu. Grea, întunecată și scrijelită. Intră pe ușa cea mai deteriorată și acolo îmi vei găsi esența. Deschide ușa.
    -Sari în apă cu mine!
    Nu aduc pe oricine aici, nu plutesc cu oricine în iubire. Dar, de multe ori mă trezesc că te chem numai pe tine. Vad cum ni se udă hainele de iubire. Și văd stropi de iubire cum îți cad din păr și se preling peste ochii tăi căprui. Și îți văd zâmbetul obosit. 
    -Hai în adâncul oceanului, îmi șoptești în nopți lungi.
    Dar eu nu mă pot scufunda cu tine. Căci ar însemna să mă înec cu iubire. Ar fi o moarte frumoasă? Ar fi dureroasă?
    Imaginează-ți un coridor lung, plin de uși spre camere necunoscute. Ăsta-i sufletul meu. În nopțile în care nu vrei să îmi părăsești visele, te iau cu mine în Camera Liniștii. Unde stă o pajiște sub cerul permanent senin. Pe iarba înghețată te privesc fără încetare. Îmi trec degetele peste sufletul tău. Îți văd conturul, albăstrui-strălucitor, cum se mișcă odată cu tine. Îmi doresc să îmi părăsești sufletul noaptea, să îmi permiți să dorm. Dar în nopțile în care nu te arăți, mă simt singură. Te vreau, dar nu te vreau. Mă hrănesc cu ideea iubirii tale. Căci tu ești singurul care știe cum să îmi ofere cât vreau, cum vreau, când și unde. 
    În nopțile albe te arunc în Oceanul de Iubire, unde plutim amândoi până la răsărit. Căci cel mai frumos răsărit este alături de tine. În nopțile acoperite de frică, te duc într-un univers paralel. Poate într-o lume în care apocalipsa a omorât omenirea, mai putin pe noi doi. Și suntem noi și natura. Vezi tu, iubirea, pentru mine, nu are limite. Se întâmplă în realitate, în spirite, în pietre, în copaci, în vorbe prostești, în spațiu, în haos și în ordine. 
    Mi-aș dori să țin doliu pentru noi. Căci suntem, dar nu chiar. Fizic nu trăim. Sufletește nu te-am alungat niciodată. Bolborosesc sentimente pe care nu le înțeleg. Râvnesc după ceva ce nu am avut niciodată. Curios sufletul omului. Nu cunoaște, dar dorește. 
    E haos aici, nu vii să faci puțină curățenie? Ceva ordine? Am fugit din lumea asta, realitatea nu-mi priește fără tine.
  

Comentarii

  1. So freaking awesome. Felul in care ai transformat sentimentele in elemente palpabile e genial. E superb cum revii spre natura ca sa infatisezi aceste stari. Sa mai scrii :)

    RăspundețiȘtergere
  2. De-a dreptul superb. Ca acum mult timp, prin clasa a sasea.. cand scriai cu la fel de multa pasiune ❤

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare